Pașii



Privesc oamenii mergînd pe stradă în timp ce aștept culoarea verde a semaforului. Mă întreb cum ar fi dacă nu ar exista mersul? Dacă am fi plutit? sau zburat?
Oare am zîmbi mai mult? Ne-am simți liberi?
Poate că în străfunduri, dincolo de admirație, invidiez îngerii... au aripi!

Ieri eram un copil fericit, vorbeam limba îngerilor. Oamenii mari nu mă înțelegeau, nici nu aveam nevoie. Nici să merg nu aveam nevoie... umblam așa, copil fericit, de-a bușilea.
Ce m-o fi făcut să mă ridic în picioare? Dorința să ajung în brațele mamei?

De la primul pas devii liber și totuși, undeva rămîne un gol.
"Cînd cazi, eu te ridic" devine o metaforă. Nu te mai ridică nimeni, doar tu poți, ca atunci cînd ai făcut primul pas în numele iubirii.
De atunci tot cazi și te ridici. Tot faci pași.

Ai observat că pașii, mersul de la funeralii este identic cu cel de la nuntă? Același ritm, doar context diferit; altar, groapă.
Poate sunt nebună...
Pe mine nunțile mă deprimă... durerea mamelor în special. Că mie așa-mi par lacrimile alea de mame... a durere mascată.
Se căsătorește fata, băiatul, dar pierd copilul. Un amalgam ciudat pe care habar n-am să-l gestionez.

Mersul ne înstrăinează, ne trece.

Cel mai tare mă sperie pașii grăbiți. Ăia cu care mergem să ne ascundem cînd plîngem, sau cu care ne îndreptăm spre iubiți. Îi facem cînd ne doare și cînd suntem fericiți.
Îi avem în instinct, parcă urlă celulele-n  corp că nu avem timp destul să plîngem sau să iubim.

Cînd mă vezi nu alerga spre mine, vino-mi încet, lasă-mă să-ți văd durerea sau iubirea. Lasă-mi timpul să pot să-ți fiu, să-mi fiu...stai.

Fir-ar...am pierdut culoarea verde... înjură-mă, eu stau.

Comentarii

Postări populare