Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din septembrie, 2013

Pe filieră gastronomică

Am prostul, nesănătosul dar dulcele obicei de a mânca noaptea. Nu ştiu la alţii cum e, dar mie noaptea mâncarea îmi pare mai gustoasă. Mult mai gustoasă. Eu cred că Moise, când s-a dus pe muntele Sinai, a negociat cu Cel Mare ca acest dulce păcat să nu apară în top ten-ul păcatelor capitale. Asta cred...:):)

Mirosul cafelei, asezonat cu cel al ploii...

Nopţile trec, doar visele rămân

Au fost răsărituri, ce n-au putut trece de ziduri...


Lupul moralist

Unii zic că tigrul ar fi cel mai periculos animal. Alţii susţin că ferocitatea tigrului ar păli în faţa rechinului, dacă acestuia i-ar creşte picioare. Şerpi, hipopotami, păianjeni, şi câte şi mai câte lighioane, ba mai nou şi maidanezii, toţi sunt care mai de care mai periculoşi, fioroşi şi alte astfel de calităţi de bau-bau-ul copilăriei ar rămâne şomer de-a pururi.

 Eu cred altceva. Că toate aceste patrupede, bipede, fâlfâitoare sau târâtoare, toate luate la un loc chiar, nu sunt într-atât de periculoase precum e lupul moralist. Da, ăla îmbrăcat în piei de oaie şi care behăie suav în faţa turmei fermecate, cel care ades se vrea pe sticlă sau pe prima pagină.

Dimineaţă

O cafea neagră... şi-o ploaie de gheaţă,
Când spirtul mai arde culori în odaie -
O privire pe-o carte, pe straie,
Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă.

Cum frigul, tremurând ca o veste,
Tot plânge de-al meu şi de-al tău...
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg... încă tot mă iubesc...
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc...
E numai vedere... nu mai pot să vorbesc...

(George Bacovia)

Oameni şi lume

Împart lumea pe din două... În oameni şi lume.
E drept, jumătăţile nu sunt deloc egale. Şi nici nu am aşteptări în astă privinţă. Dar, azi am fost privilegiată să întâlnesc doar oameni... Aşa s-au aliniat astrele probabil...

Nuanţa culorii bucuriei..

N-am mai fost la o nuntă de ceva vreme. Şi niciodată la o astfel de nuntă.
Dacă stau să mă gândesc mai bine nunta, botezul, înmormântarea sau parastasul sunt evenimentele de adună laolaltă oamenii care au avut cândva ceva în comun. La astfel de evenimente, fericite sau triste, îţi întâlneşti neamurile şi prietenii de care ai reuşit să uiţi între timp, că, na, viteza cu care se derulează acum treburile lumeşti aştearnă lesne ceaţă peste creier, la fel cum uneori te seacă de neuroni.
De astă dată, la astă nuntă, lucrurile fost-au aşezate altfel. După rânduielile sufletului, care nu cunoaşte noţiunea de act de prezenţă "din obligaţie". Prieteni veniţi să-şi vadă prietenii cum spun "Da" şi în faţa preotului, după câţiva ani de când fură declaraţi soţ şi soţie de către ofiţerul stării civile. Şi să se bucure laolaltă, din suflet, nu din obligaţie. Ori în astfel de cazuri, nuanţa culorii bucuriei e alta. Şi altfel...

Toamna Sufletului Meu

The Artist

În aceste vremuri, când celuloidul geme de efecte speciale, explozii şi supereroi, iar sângele ţâşneşte musai în Dolby Surround şi stropeşte-n 3D, compensând cumva scenariul cu replici parcă decupate şi lipsa chefului de artă datorat industrializării celei de-a şaptea arte, producţia unui film mut, alb-negru, ce-şi pune nădejdea în transmiterea emoţiei spectatorului atent de regulă la punga cu popcorn, poate părea un veritabil act sinucigaş, economic vorbind, pentru că mai toţi am fost deprinşi să vorbim limbajul unde "buget" şi "profit" sunt alfa şi omega.
"The Artist" a fost considerat un astfel de film. Sinucigaş. Un film care ar fi trebuit să condamne toată echipa producătoare la un harakiri de grup pe altarul tapetat cu grafice şi indicatori financiari, pentru că este şi mut şi alb-negru şi lipsit de greutatea unor nume-branduri ce-ar fi deschis larg uşile box-office-ului, ba chiar lipsit de eroi, paranormal sau intrigă burduşită cu urz…

Bla-bla-ham-ham

Da, pe toate canalele de ştiri avem bla-bla-ham-ham.
O discuţie de dragul controversei şi de dragul ratingului, şi cam atât.
O discuţie în care mi-e clar că suntem mult mai scurtcircuitaţi decât credeam, de vreme ce săracu' maidanez e mai de compătimit decât un... om. Ori nu mai suntem capabili de a ne iubi semenii, ori ne apărăm finanţările, ori nu avem copii, ori nu ne putem imagina că ni se poate întâmpla aşa ceva de concepem ca ziua în amiaza mare, în plinătatea oraşului, în plină civilizaţie, nişte jivine sfârtecă un om. Lucrul acesta se întâmplă în pădure, în junglă, în orice colţ de lume unde sălbăticia e la ea acasă. Dar nu aici. Nu unui om. Şi nu contează că-i mic sau mare, un om este un om. Punct. Iar un câine este şi va rămâne un câine, şi oricât l-aş iubi, oricât de prieten mi-ar fi, când un câine atacă un om nu mă mai interesează. De la Brigitte Bardot şi până la Mihai Constantinescu, iau orice militant la rând. Şi la fel. Persoană fizică sau ONG, nu ma…

Mărul lui Adam

Vorbea. Şi vorbea. Şi tot vorbea. Despre cât de zen e şi cât de bio mănâncă. Cred că avea o fixaţie pe mere. Una neobişnuit de mare, vreo mărofilie cronică în fază terminală, că mărul părea că-i panaceu, alfa şi omega, bun de mâncat de 3 ori pe zi, ca aperitiv, felul întâi, doi şi desert, ba chiar şi digestiv.
- Mărul e cel mai bun, concluzionă pe un ton aclamativ. Nu degeaba se spune că un măr pe zi ţine doctorul la distanţă...
- În cazul ăsta, ceapa e mult mai bună, am spus aprinzându-mi o ţigară, nementolată şi fără aromă de măr.
- De ce?
- Îi ţine pe toţi la distanţă...
Am văzut cum i se ridică mărul lui Adam, dar nu mai interesa pe nimeni.
Eram toţi sătui de mere.
Şi zen.