Deci, zici că speranța moare ultima, nu?



Speranța moare ultima, nu? Adică e un fel de Bruce Willis, greu de ucis, neam cu Duncan McLeod din clanul McLeod? Ei, bine, ducă-se! Să moară! BUM! Am aruncat-o în aer pe a mea, de i-au sărit fulgii. Cel puțin, recunosc, i-au sărit frumos. Artistic.
Mi-am găsit speranța vinovată. Vinovată de înaltă trădare. De sabotaj. Și multe altele. „Lasă, mâine o să fie mai bine.” „O să răsară soarele și pe strada ta.” Am ascultat-o atâta timp, i-am dat crezare, am hrănit-o și am tratat-o regește. Și? Și nimic! Am acceptat o mulțime de mizerii, am făcut o grămadă de compromisuri, deci greșeli în lanț, repetate, ca-ntr-un looping nesfârșit. În rarele momente de luciditate, când mă auzeam spunând „Gata!”, o auzeam iar și iar... „Lasă, mâine o să fie mai bine!” Și o luam de la capăt. Altfel, dar la fel.
BUM! S-a dus. Artistic. Și, na, că a murit înaintea mea!
Acum, că mi-a murit speranța și încă mai respir, pun dinamită și arunc în aer toate ruinele speranțelor mele, să nu mai existe pată de umbră. Pentru că soarele răsare mereu, numai că înălțimea speranțelor nu lasă razele să mângâie astfaltul străzii. Și pentru că am loc berechet, mă apuc să-mi construiesc autostradă. Azi, că nici mâine nu mai există...
Deci, zici că speranța moare ultima, nu?

Comentarii

Postări populare