Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2013

Maro intens...

Yesterday was a shitty day, vorba rusului. Ziua în care a trebuit să renunț la multe din lucrurile care-mi plac și aveam de gând să le fac. Îmi plac multe, prea multe, însă, dacă ideile-s nelimitate, timpul este limitat. Iar la vârsta mea, cu prioritățile de rigoare atașate, încep să percep timpul ca pe o resursă importantă. Cea mai importantă. Așa că, mi-am păstrat doar chestiile esențiale, după un casting riguros. Restul le-am ambalat, le-am naftalinizat bine și le-am depozitat în cămăruța pe a cărei ușă scrie „chestii frumoase, dar care nu țin de foame”. Iar lucrul acesta mi-a pictat începutul zilei de ieri într-un maro intens...

Rânduri pentru nechemată - Ion Minulescu

Aştepţi pe cineva?
Nu ştii pe cine?
Sau nu te-aştepţi decât pe tine
Să te-nfruptezi din ce ţi se cuvine?

Nu ştii că azi sau mâine -
Vrei, nu vrei -
N-aştepţi decât sosirea Ei?

Şi-oricine-ai fost
Sau vei mai fi,
Sosirea celei nechemate -
Fie că-ţi bate-n geam în zori de zi,
Fie că-ţi intră-n casa-n miez de noapte -
Exact în clipa când ţi-apare,
Doar te sărută şi...
Dispare!...

În același legănat de metrou...

Demult n-am mai văzut o persoană îndrăgostită. Nu în asemenea hal. I se citea în ochi, în zâmbet, în glas și chiar și-n fiecare por al chipului ce iradia de-a dreptul. Stătea lipită, strâns lipită de un el cam indiferent, dar asta chiar nu mai conta. Ea duduia emanând dragostea ce i-o purta, și-o arăta fără efort. Își trăia momentul, legănată de mersul metroului, îi sorbea indiferența din priviri și-l acoperea cu zâmbete și săruturi pătimașe. Și-n marea aceea de oameni serioși, cufundați în gânduri, ziare, cărți și-n pixelii smartphone-urilor, ea părea picătura de lapte din negreala amară a gândurilor din metrou. De pe un scaun, o duduie purie îi privea plictisită. S-a uitat apoi la el-ul ei, cufundat în display-ul telefonului, a tras un oftat și și-a reluat lectura romanului siropos, luat la ofertă cu ziarul. În același legănat de metrou...

și cam atât...

Oamenii cu coloană vertebrală sunt mai greu de digerat. Că-mi plac pragurile „calde”. Și inimile făr' de prag.

Shitty day

Shitty day. O zi în care toate fețele oamenilor  mi-au părut mimând o indigestie colectivă. O zi în care l-am avut pe Chilian pe fundalul gândurilor. O zi în care tutunul și cafeaua și-au pierdut aroma. Luni, ce zi... indigestă...

Ecou...

Deci, zici că speranța moare ultima, nu?

Speranța moare ultima, nu? Adică e un fel de Bruce Willis, greu de ucis, neam cu Duncan McLeod din clanul McLeod? Ei, bine, ducă-se! Să moară! BUM! Am aruncat-o în aer pe a mea, de i-au sărit fulgii. Cel puțin, recunosc, i-au sărit frumos. Artistic.
Mi-am găsit speranța vinovată. Vinovată de înaltă trădare. De sabotaj. Și multe altele. „Lasă, mâine o să fie mai bine.” „O să răsară soarele și pe strada ta.” Am ascultat-o atâta timp, i-am dat crezare, am hrănit-o și am tratat-o regește. Și? Și nimic! Am acceptat o mulțime de mizerii, am făcut o grămadă de compromisuri, deci greșeli în lanț, repetate, ca-ntr-un looping nesfârșit. În rarele momente de luciditate, când mă auzeam spunând „Gata!”, o auzeam iar și iar... „Lasă, mâine o să fie mai bine!” Și o luam de la capăt. Altfel, dar la fel.
BUM! S-a dus. Artistic. Și, na, că a murit înaintea mea!
Acum, că mi-a murit speranța și încă mai respir, pun dinamită și arunc în aer toate ruinele speranțelor mele, să nu mai existe p…