Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din august, 2010

Simplitatea in umbra complexitatii

Cei care observ evolutia unui suflet, dar si involutia lui, pentru ca la un moment dat, fie ca vrem sau nu vrem, ne mai si poticnim, seamana de obicei cu spicuitorii care nu se gandesc decat cum sa adune spicele de grau si sa isi umple magazia. Dezinteresati sau interesati, se lasa maniati de lucruri marunte, si le dau prea multa importanta. Observatorii ar trebui sa plece de la preceptul ca nu tot ce vedem merita adunat, si ca lucrurile pe care le vedem trebuie puse in balanta cu ceea ce stim despre situatie, inainte de a fi masurate. Si ca pot fi observatori corecti, fara sa fie buni judecatori. Ei din pacate nu gandesc asa, si sunt inclinati sa spicuiasca repede si sa traga concluzii la fel de grabit, cand de fapt ar trebui sa cearna la fiecare pas, si sa se intrebe.
Fara curaj constiinta e doar un musafir patetic.
Ce suntem, oare!? Nu duram decat putin timp. Castigam cunoastere, dar cu ce pret? Platim pentru ea cu jumatate din viata, si cu toate sperantele noastre! Suntem mai intel…

Nestatornicie

Nu pretind sa justific aici inconstanta in general, si cu atat mai putin pe cea dictata de neseriozitate, dar, pe de alta parte, nu este corect sa-i imputam toate schimbarile pe care le produce in dragoste.
Exista in dragoste un prim moment de vioiciune si de ardoare care trece pe nesimtite, ca pomii in floare. Nu este vina nimanui, doar a timpului. La inceput ne place fizionomia, sentimentele corespund, cautam tandrete si placere, vrem sa fermecam, pentru ca suntem fermecati, incercam sa aratam ca fiinta ce-o iubim este de nepretuit. Dar mai apoi nu mai simtim ceea ce ne inchipuim ca vom simti mereu, focul nu ne mai arde, atractia noutatii se sterge, frumusetea, care este atat de importanta in dragoste, fie scade, fie nu mai produce impresia dintai. Dragostea ramane, dar schimba atat personajele cat si sentimentele. Ne respectam fagaduiala din onoare, din obisnuinta sau pentru ca nu suntem atat de siguri de propria noastra schimbare.
Cati oameni ar fi inceput sa se iubeasca daca s-ar f…

Parfum nocturn

Vantul
(alunecand deasupra drumului)

Vin de departe.
In mana mea aduc ecouri moarte
Si trupul meu fluid se desfasoara
Ca o albastra mantie usoara

Drumul
(trezindu-se)

Tu zbori, si niciodata pe pamant
Nu te cobori fagarnic vant!
Dar eu sunt drumul ostenit,
Din cine stie ce tinut pornit,
Ca un parau cu-ncremenite unde.
In sufletul meu mut, acum ascult
Ecoul pasilor trecuti demult.
De-atata timp in spate port
Trecutul mort!

Vantul
(nepasator)

Pe urma pasilor alerg
Si amintirea lor o sterg
Aud doar,
Cum pasii morti si moartele ecouri
Se-arunc in nouri!

(Parfumul care plutea ici si colo in nestire. Si cantecul lui se inalta tremurator spre steaua albastra.)