Treceți la conținutul principal

Postări

File de suflet

Fantomă

Poate că mă visează cineva –
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării..

Postări recente

Mai întîi a fost Marea

Dor..

Tăcerile din piept și o cană cu ceai!    Dorul e tăcut. Nu strigă și nu se bate cu pumnul in piept. Stă ascuns și uneori scapă câte un oftat. Lasă pe unde trece un gol adânc care doare. Se plimbă liber prin corp și are câteva locuri preferate.   Dorul e printre cele mai sincere și libere stari.



Secundă

Într-o fracțiune de secundă se zguduie tot Universul tău, și tot ce vrei e să închizi ochii, sperând că te vei trezi altfel și în alt Univers.

Ultimul 9

te-am așezat în talerul rațiunii și încerc să te-mpart în părți egale

om și divin,

cînd balanța se-nclină spre inimă îndrăznesc să te cuprind în brațe,

cu tine păcatul e dulce, înălțător

te privesc în ochi și zăresc lumină și îngeri,
balanța se înclină spre cer

am pus capul pe pieptul tău și am plîns,

cum să te iubesc?

de la cer la pămînt, mi-ai spus...

Cafea și miros de mare

Marea a rămas în fibra lemnului, nisipul și sarea au devenit una cu structura lemnoasă. Scoicile și-au făcut cuib și s-au făcut scoici noi.
   Suntem ca lemnele aduse de mare. Oricât ne-am spăla de trecut, trecutul e in structura noastră. Cu case, sare, drumuri, povești! 
  Duminică de iarnă cu cafea si miros de mare..


Îngerul și plânsu-i..

Plângea ca o vioară. M-am oprit în pragul ușii și o ascultam.  În piept simțeam plânsu-i ca o arcuire dureroasă.  Era plânsul acela înfundat, ca un strigăt sugrumat. Îl recunoșteam dintr-o epistolă de viață. O epistolă a tuturor.  Plângea în pumni. Era ca un copil pe care l-ai fi strâns în brațe și i-ai fi spus: nu-i nimic, e doar o bubă în genunchi. M-am așezat alături de ea.  Plângea și camera în care stăteam ghemuite părea tot mai mică. 
- Nu mai plâng. Imediat... nu mai plâng, îmi spunea printre sughițuri...
Și plânsul acela era ca o doină.  Și plânsul acela contorsiona inima pământului.  Și plânsul acela îmbolnăvea de moarte.
Și eu nu-i spuneam nimic. Luasem forma ei. Respiram în pumnii sprijiniți de genunchi cu ochii strânși.
- I-am spus azi noapte îngerului meu că nu mai pot. Că lumea mea s-a scindat. M-a strâns între aripi înduioșător. L-am rugat să-mi dea îngerescul și eu să-i dau lumescul. A încuviințat. 
Nu înțelegeam, părea ca-ntr-un delir.
- E o reverie!? Adică îngerul tău... - Da, da…

Dacă tu poți, trebuie să pot și eu..

Gata, respiră, Clipește și respiră. A trecut, ai redevenit un om mare, stăpân pe sufletul și pe tăcerile lui. Așa că poți să spui “la revedere” și să îți vezi mai departe de viața ta. Pfff, ce noroc că nu am dărâmat nimic!